Crăciunul, sărbatoarea ,,crăcii de vâsc”?
Ce ne spune Dragobetele?
Mărțișorul-semn al legăturii afective.
Sacrificiul de sărbătorile Pascale.
Popor creştin de două mii de ani, românii au împletit credinţa nouă cu cea veche rezultând un amestec de creştinism şi păgânism în toate sărbătorile care traversează fiecare an.
În esență, sărbătoarea Naşterii lui Iisus este o mare sărbătoare creştină care a început să se răspândească în Europa după 429 d.H.. Elementele care acompaniază această zi dovedesc că este vorba şi de sărbători păgâne, precreştine, printre care Saturnaliile Romane când se ofereau daruri şi colaci copiilor care cutreierau străzile, dar şi sărbătoarea vâscului (Creanga de aur), venerat de druizi şi daci. Relicve ale acestui cult al vâscului, ce simbolizează virilitatea şi fertilitatea, ajung până la noi, când alături de brad, în casă, la mare cinste se mai află această plantă cu statut de ,,cracă”.
Se pare că numele de Crăciun, de aici vine, pentru că nicăieri în lume nu există o denumire asemănătoare pentru naşterea lui Iisus și nici nu a existat un nume de Crăciun biblic în ieslea căruia să fi născut Fecioara Maria.
Semnificația Vâscului, ca plantă sacră a fertilității coincide cu cea a Naşterii lui Iisus fapt ce explică acceptarea denumirii de Crăciun (sărbătoarea Crăcii) pentru această zi. În plus, Creanga de aur (vâscul) simbolizează misterul Cunoașterii divine.
Se pare că de la începuturi, omul arhaic avea înzestrări extrasenzoriale (numite astăzi paranormale) capabile să-l pună în acord cu cosmosul şi să-l ajute într-o existenţă netulburată în ritmurile naturii.
Aşa se face că Dragobetele, ca sărbătoare a iubirii, debutează în momentul în care există o mare încărcătură energetică, făcând posibilă manifestarea vitalistă a păsărilor (căci e momentul împerecherii lor), a florilor (când apar florile de sub zăpadă), a apei (zăpada sau roua au capacităţi magice, fetele folosind-o pentru redarea strălucirii feţei şi a părului lor), a oamenilor (a căror energie interioară este descătuşată şi, adunaţi în jurul focului, dau frâu liber sentimentelor).
Într-o lume în care preceptele morale legate de căsătorie erau foarte riguroase şi aspre, Dragobetele este un moment de maximă libertate, o adevărată „democrație culturală permisă mai ales femeilor, despre care, aşa cum spune Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, ,,…se socoteşte că e rușine dacă o fecioară cere pe un bărbat. … flăcăii trebuie să-şi aleagă ei înşişi nevestele şi să nu-şi aleagă părinţii fetei ginerele …”. Fata era cerută părinţilor şi când ei „vor s-o dea, vin pețitorii“.
Prin urmare, fetei nu-i era îngăduită alegerea soţului, această libertate fiindu-i total îngrădită.
Dragobetele s-a constituit ca un mod arhaic de a da posibilitate tinerilor să-şi asume actul nupțial atât de serios şi responsabil în momentul în care li se îngăduie să plece de sub atenta privire a ,,ochiului de veghe” pârintesc. E un fel de cădere la invoială, o înțelegere politică de a lăsa răgaz tinerilor şi pentru intimitate. Este o libertate asumată de fiecare individ şi generaţie în parte spre a nu tulbura ritmul existenţial printr-o căsătorie făcută la întâmplare.
De Dragobete tinerii intră într-un joc erotic-ceremonial, care prezintă un anumit estetism şi o armonie aparte, când femeia romantică e în căutarea emoţiei, iar bărbatul e în căutarea senzualităţii. Acest moment echivalează cu un rit de trecere către stadiul de adult, cu o „căsătorie de o zi”, dar care poate deveni posibilă o viață. Mergând în pădure, spaţiu al inițierii în dragoste, apelând la limbajul florilor, fetele trec astfel o barieră prin îndrăzneala de a oferi flori unui flăcău. Vorbele nerostite se convertesc în priviri duioase şi gesturi tandre de apropiere între tineri. Apoi Vorbele spuse şi întoarcerea împreună, spre seară, în sat. înseamnă consens între cei doi, pentru ca în Câșlegi, dragostea lor să devină publică şi cu siguranţă, satul întreg avea să ştie la cine va juca, în toamnă, la nuntă.
În jocul acesta al dragostei, Cred că un loc bine determinat îl ocupă sărbătoarea mărţişorului. unică la români, şi pe nedrept, scoasă din context, care, prin semnificaţiile ei, vine să completeze ritualul, situată fiind în timp, nu mult după ziua de Dragobete.
Prin cele două fire împletite (roşu-alb, dar şi negru-alb sau albastru-alb) transmite ideea unirii celor doi, EL şi EA, la bucurie şi durere, în Viaţă şi Moarte. Pe linia aceleiaşi libertăţi permise în ziua de Dragobete, fata oferă un singur mărţişor unui singur bărbat, ales al inimii ei. Bărbatul, păstrându-l o vreme, îl agaţă într-un pom, ce va sugera, prin florile şi roadele lui, împlinirea, unirea şi perpetuarea lor în urmaşi.
De aceea Dragobetele este o sărbătoare şi a sufletului feminin, căci şi femeile măritate beneficiau, în această unică zi, de libertatea manifestării lor neîngrădite. Astfel, de dimineață, frumos gătite, ieşeau pe ulițele satului, însoţite de bărbații lor şi, sub privirea acestora îngăduitoare, li se permitea să sărute pe bărbatul trecător pe acolo, dar ales de ele.
Şi aceasta se întâmpla fără pic de supărare şi de gelozie, fără să fie tulburată clipa unică a descătuşării sufleteşti şi a regăsirii zâmbetului pe chipul strălucitor al femeii, ce devenea astfel mai frumoasă!
Sărbătorile Pascale conțin elemente ce duc la gesturi rituale păgâne precum sacrificiul de sânge în cinstea zeilor concretizat în obiceiul sacrificării mielului în zilele răstignirii lui Iisus. Mielul transmite ideea nevinovăției celui Sacrificat asemeni mielului lui Dumnezeu. așa cum este supranumit Hristos jertfit pentru păcatele altora.
Ouăle roşii sugerează atât ideea sacrificiului cât şi pe cea a totalităţii, a absolutului către care tindem cu toții prin credință.
Preot Iconom Stavrofor Ciprian ICHIM
Parohia Sf. Dimitrie Izvoratorul de mir-Heci
Protopopiatul Pascani-Județul Iași
